La multi ani lor!

Posted on septembrie 21, 2009 by Arabella

Prietena mea, Lavinia Rujan, a scris o frumoasa scrisoare iubitului ei cu ocazia zilelor lor de nastere. Azi, 21 Septembrie, ei isi sarbatoresc trecerea intr-un nou an de viata. Eu le urez multa sanatate si iubire iar cu ocazia asta deosebita si cu acordul Laviniei, postez aceasta siropoasa scrisoare.
Rujan Lavinia“Intr-un moment in care pare ca nici esenta nu se intrezarea, ma coplesea intrebarea: „Am asteptat oare venirea ta in toti acesti ani? De ce ma regaseam mereu in cuvintele ce le rosteai? Cum se poate cainima mea sa bata ca a unei pustoaice chiar si atunci cand nu se vorbisem? Se poate ca fara sa-ti fi auzit vreodata vocea, cineva sa ma ravaseasca astfel? … Hmm!” Mi-am zis: „Cine stie! Oricum, lucrurile frumoase nu-s pentru mine! Nu m-am nascut pentru asta, ci doar pentru a vedea fericirea in jurul meu, pentru a-i face pe ceilalti s-o vada, poate s-o daruiasca… si nimic mai mult pentru mine.”
Si daca am asteptat venirea ta, am asteptat-o intr-o tacere prin bezna careia nu reusea sa patrunda decat rareori cate o licarire din cuvantul sau privirea cuiva. Uneori, in acest rastimp, ma tortura senzatia ca existenta mea devine placida… si parca ceva ascuns ma indemna sa accept chiar si placiditatea, ca pe un „rau necesar”, fara sa ma impotrivesc…
Se scurgeau ore lungi, in secundele carora ma apasa sentimentul acut ca port in mine spectrul unui om fara identitate, al unui om strain, pe care nu-l intalnisem vreodata si cu a carui prezenta ma impovara o forta necunoscuta, poate Destinul, poate Dumnezeu.
Pe undeva, printre clipele ce ma invadau ca si palpairile rare a unei scantei de luciditate, mult prea neinsemnata pentru a ma determina sa iau o hotarare pentru mine, pentru ce va urma.
Si uite-ma! Trecusera anii, ani in timpul carora scanteia ceva mocnit, undeva in subconstientul meu, precum o lumanare gata sa se stinga. Credeam ca e Speranta. Am crezut si nu greseam! In fond, nu era altceva, nascuta decat din impulsul care be da in momente de descurajare, „bruma” de incredere ce va fi, in ce se va intampla cu acel „Noi”, cu mine … cu tine …
Multe intrebari ce rasunau in nu demultul in haos al lumii ce mi-o creasem, in care imi ferecasem pana si identitatea… o identitate dupa care tanjeam, insa lumea, sau mai bine spus „scena” unde „rolul” meu „se infaptuia” isi punea amprenta si tot ceea ce reprezentam cu adevarat in „basmul” meu, ramanea fad pentru realitatea de langa mine.
Daca nu as fi crezut in tine, poate ca nu as fi sperat, daca nu as fi simtit atat de intensa, greu explicabil, „cercul de lumina” al existentei tale, aproape de cel cu limite atat de difuze al meu, n-as fi gasit linistea, regasirea. Pentru prima data eram coplesita de o infaptuire nevazuta, de feeria basmului pe care il cerseam mereu in „lumea mea”…
Acolo, in lumina fiintei mele te regaseam pe tine! Mi-ai ravasit lumea toata cand m-ai privit pentru prima data fara sa-mi pot imagina ca nu voi mai dori vreodata sa fiu un suflet ferecat simtirii… Era un fulger de o putere nemaiintalnita, nemaiputand zari nimic in afara mea, simtind launtrul meu preschimbat intr-un bulgare incandescent.
Si-am indraznit sa arunc tot, in abisul din-napoia mea, tot ce era vitreg in mine, am cutezat sa trec peste limitele nestiute ale increderii in oameni, dar mai ales in mine insami.
Te dranuiam printre zgomotele din jur, in tacerea noptii simtindu-ti fiecare atingere peste fiinta mea, si nu credeam … inca nu credeam ca e adevarat ca cineva, undeva, in lumea asta, sa-si doreasca, chiar si tainuit in inima, acea dragoste nemaiintalnita. Erai tu … ca si mine! „Flu flu” sau „wow wow” (cum spuneai tu la inceput), la fel ca si mine.
Acum, retraind acele momente ale noastre, unice in felul lor, am impresia ca negura inca mai incearca sa apese existenta in clipe de descumpanire, urmarindu-ne ca o fiara flamanda, pandindu-ne, spre a ne surprinde nepregatiti … neputand fi alungata cu propria inselare, mai mult sau mai putin liber acceptata, ci doar cu certitudinea ca dragostea noastra infrange totul, la fel ca si in basmele ce ni le infaptuim in visarea sufletului nostru.
Stiu ca nu ne putem ingadui sa nu privim inapoi chiar si pentru o clipa, nu putem sa dam neantului tot ce ne-a apasat odata umerii si sufletul, tot ce ne-a umbrit privirile si viata, dar cred cu aviditate ca izbandirea va fi atunci cand formam un intreg, noi doi. Un inger cu o singura aripa nu poate zbura. Vreau sa fiu mereu aripa ce-ti lipseste sa te simti intreg, tot asa cum tu pentru mine esti ingerul in care-mi gasesc calmul, regasirea, dragostea sufletului meu.
Desi erai departe de a insemna pentru mine „Totul”, venisesi intr-un moment in care tanjeam sa-mi fie atins sufletul, vorbele tale parca le asteptam de-o viata, deveneai binele care umplea existenta cu fiecare clipa ce trecea. Ma prefaceam ca nu concep asta, ca nu se poate ca tu sa existi cu adevarat, cel putin nu in realitatea mea … Basmul, povestea mea care o cersean bynau tainuit in rugaciune, in noptile ce numai raceala se asternea pe peretii camerei, pe asternutul patului meu, in tristetea din launtrul meu, sperand poate sa nu mai doara atat.
Iti marturisesc ca nu am incetat sa sper ca poate intr-o buna zi voi apartine cuiva, voi reprezenta „Totul” si toata lumea in care descumpanirea, renuntarea, amagirea nu-si au locul. Cu toate acestea ma coplesea tristetea si-mi izolam sufletul, jucand un rol ce nu ma reprezenta, dar cu toate astea ma resemnam pentru urmatoarea zi ce urma sa vina, un alt rol, o alta scena. Numai privirea din ochi ma trada; insa lumea e prea oarba sa vada adevarul din ei.
Pana la urma, fiinta mea, printr-un strigat a carui ecou m-a smuls din conturul existentei mele de pana atunci, reusea sa cladeasca ceva ce credeam demult pierdut.
S-a infaptuit minunea mea! Defapt, o parte din ea… dar e minunea mea!
Ei, si pana la urma am reusit sa-ti scriu, sa astern pe hartie o farama din mine, a unui adevar ce oricum ar fi si oricat ar dura, vreau sa intelegi ca poate tacerea mea, de multe ori, e scutul meu de protectie unde ma retrag fara sa fiu complet ranita si fara sa ranesc; mai bine eu decat cealalta jumatate a mea.
As vrea sa cred ca tot ce-ti scriu (oricat de copilaresc pare sau nu), e ceva ce ma si sfasie, fiindca e sufletul ce-l las descoperit in fata ta; oricare ar fi consecintele, e o hotarare certa, pura, sincera. Ma sperie irealul atat de real!
E pentru prima data cand imi doresc cu adevarat ceva prin care sa ma regasesc, sa cresc cu adevarat, sa lupt fara sa renunt; totul ar putea fi formidabil. Vreau sa iti cunosc tainele ce le porti in suflet, caci sunt atat de magice, scapara prin irizarile ochilor tai soaptele, atingerile, saruturile tale si prin daruirea ta.
Ai avut vreodata senzatia, traind o bucurie imensa, ca tot ceea ce te inconjoara – cerul, pomii, campul, soarele – patrund in interior ca intr-un Univers si ca in afara nu mai ramane decat un fel de ceata de care nici nu vrei sa-ti dai seama? Ai realizat ca e atata puritate inaintea ta, incat te-ai ridicat ca un orb, cautand o umbra, o silueta de care sa te prinzi?
Toate le simti acolo, in adancul fiintei tale, te patrund ca un colosal, flux energetic, probabil simtind un tumult de dor, de dragoste, un dor de noi… Probabil toate astea, poate cuvintele, poate faptul ca-ti scriu despre simtaminte, despre profunzimea lor, toate vor sa-ti spuna ca inima mea te iubeste si ar mai vrea din cand in cand sa te surprinda cu trairea ei (asa cum o mai pup si eu pe a ta, spunandu-i „ciao”) …
Daca in existenta noastra ne-am aflat amandoi un drum care ne conduce spre piscul cel mai dorit, spre un admirabil varf de dor, de ce sa ne socotim acest drum care ar putea sa duca spre fericire? De ce sa nu credem ca in noi s-ar putea, totusi, inalta, din virtute, prin putere si dragoste lumea inchipuita de mii de ani la intrarea careia freamata flori imaculate ca intr-un vis unic?
Sti, exista doua lumi distincte. Una care te coboara si una care te inalta… Doua lumi care se afla de-asupra ta si care te domina in continuu. Nu poti lupta impotriva celei dintai decat daca nu esti pe taramul celei de-a doua.
Imi doresc s-o gasim pe cea din urma si sa fie lumea noastra cu fantasmele ei, cu basmele ei, asa cum poate numai tainuit o facem.
Am patruns in dulceata pura a inimii din tot ceea ce inseamna prezentul, din tot ce ma inconjoara, ceva extraordinar, ca si o chemare neobisnuita spre un ceva magic. Vreau sa-ti arat prin mici cuvinte pe care poate le-ai mai intalnit in tot felul de povestiri, poate situatii si poate daruiri ca nu mai putem astepta o alta intamplare care sa ne apropie inimile si sa le sincronizeze bataile.
Unii spun ca fericirea o afli numai in virtute, altii spun ca o gasesc in ideal iar altii in ireal. Eu o gasesc in tine, in noi, si in Divin. Nu as putea s-o aflu altundeva decat in marea dragoste care imi daruieste cea mai deplina liniste si care ma convinge mereu ca avem in fata un munte urias accesibil tuturor, pe care il vad toti dar pe care fiecare este dator sa-l cucereasca cu tot ceea ce reprezinta fiinta din ei, din noi.
Extrem de obisnuit si totusi nici tu, nici eu, nu am putea jura ca macar privirile noastre nu au sters tenta banalitatii care deschidea larg deslusirea unei viitoare realitati. Fara sa vreau am privit de-atatea ori mainile tale incat le stiu fiecare trasatura iar in clipa in care ochii mei se inchid simt cum strangerea lor si sarutarea ta imi imprejoara fiinta si ochii tai in noaptea tarzie ii simt cum ma privesc cu blandetea, cu sublimele lor irizari de pretutindeni.
Venisesi din necunoscut, plecasesi in necunoscut si nu banuiam ca aceasta trecere vertiginoasa a ta prin lumea mea de pana atunci ma lumineaza, ma fascineaza asemeni zborului unui gincas fluture.”

Popularity: 1% [?]

Posturi relevante:

Lasă un răspuns